Home / Evenimente / Evenimente proprii / In Memoriam Titus T. Stoika

In Memoriam Titus T. Stoika

Descarcă:

 

Evocari:
• Geo Calugaru – scriitor
• Adela Marculescu – actrita
Moderator: Florian Laurentiu Stoica
Evenimentul va avea loc in data de 11 aprilie 2013, ora 15:00, la Muzeul Municipiului Bucuresti, Palatul Sutu.

 

Laurenţiu Stoica, director fundaţia “Stoika”: Nimeni în România nu-şi asumă puterea legii şi aşa vom devia spre zone nedemocratice (interviu)

Fundaţia literar-istorică “Stoika”, reprezentată de Florian Laurenţiu Stoica, a organizat, joi, evenimentul “In memoriam Titus T. Stoika”. La eveniment au fost prezente persoane cunoscute ale culturii româneşti, precum actriţa Adela Mărculescu, actorul Eusebiu Ştefănescu, actriţa Doina Ghiţescu, scritorii Geo Călugăru, Paula Romanescu şi mulţi alţii.
Manifestaţia a marcat împlinirea a 30 de ani de la moartea lui Titus T. Stoika, care a luptat în trei războaie: războiul din Balcani, primul şi al doilea Război Mondial. Titus T. Stoika s-a născut la Buzău pe 14 octombrie 1893 şi a decedat în anul 1983. A fost licenţiat în Drept la Iaşi. A fost comisar regal pentru Italia, consilier judeţean la Lăpuşna, avocat, profesor la şcolile de tragere ale artileriei la Chişinău.
Istoria familiei Stoika începe la 13 februarie 1649 la Alba Iulia când Principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczy al II-lea, îl trece în rândul nobililor pe Ştefan Stoika, iobag din Veneţia de Jos, din districtul Făgăraş, pentru “credinţa şi credincioasele slujbe” dovedite ale acestuia, precum şi titlul nobiliar “De Alzo Venicze et Kucsulata”.Astfel, Ştefan Stoika a primit atunci de la Principele Transilvaniei sigiliul Stemei Heraldice care în prezent este simbolul fundaţiei literar-istorice “Stoika”.
Cu prilejul comemorării lui Titus T. Stoika, un reporter Epoch Times a discutat cu Laurenţiu Florian Stoica, unul dintre fondatorii fundaţiei cultural-istorice “Stoika” şi în acelaşi timp unul dintre descendenţii acestei familii nobile.
Prin urmare, în interviul pe care Laurenţiu Florian Stoika a avut amabilitatea să-l acorde publicaţiei noastre, acesta a precizat că în prezent în România există demos, “adică avem democraţie este adevărat, dar nu prea mai avem kratos, adică nu prea mai avem putere”.
De asemenea, fondatorul fundaţiei culturale a atras atenţia asupra faptului că în România “nu-şi asumă nimeni domnia legii şi puterea legii, iar atâta timp cât nu-şi va asigura acest lucru” va apărea pe viitor pericolul de “a devia spre zone care sunt nedemocratice”.În plus Laurenţiu Florian Stoica este de părere că în ţara noastră există “o Românie paralelă”. Pe de o parte există o Românie “adâncă, profundă”, cu tineri deosebiţi, talentaţi, cu potenţial de a deveni adevărate valori ştiinţifice şi culturale româneşti, şi o altă a tinerei generaţii “care consumă junk – junk food, junk movies, etc.” promovate insistent de mass-media.
În acest context, directorul fundaţiei literar-istorice “Stoika” consideră că România ar trebui să adopte modele educative promovate de multe alte state europene “care să servească aplecării oamenilor şi în special a tinerilor spre muncă, spre viaţa reală”.
Epoch Times redă pentru cititorii noştri interviul integral realizat cu Laurenţiu Florian Stoica, unul dintre membrii fondatori ai fundaţiei literar-istorice “Stoika”.
***
Reporter Epoch Times: Ce ne puteţi spune despre evenimentul „In memoriam Titus T. Stoika”?
Laurenţiu Florian Stoica: În primul rând aceasta reprezintă o secvenţă dintr-un lung şir de evenimente care au început în 2011, au continuat în 2012 şi vor continua în 2013 ş.a.m.d. Ele au scopul de a redescoperi o serie de oameni, în special cei care au făcut parte din familia Stoika, dar nu numai, ci şi cei cu care ei au interacţionat de-a lungul timpului. Deşi sunt nume celebre care în momentul de faţă au intrat demult în cărţile de istorie, de la unul sau altul dintre membrii acestei familii, fie s-au inspirat, fie au fost prieteni, fie au interacţionat sub o formă sau alta în literatură, în artă, sau în ce priveşte participarea la războaie, primul sau al doilea război mondial. Aşa cum am zis la început, ei nu şi-au găsit din păcate locul în istorie, în manuale, în istoriografii, în enciclopedii, etc. Acest lucru este regretabil.Familia îşi are începuturile undeva la anul 1100. Sunt izvoare în acest sens care trebuie cercetate. Cert este că la 1649, în diploma data de Rakoczy al II-lea, în 13 februarie unuia dintre strămoşii mei (Principele Transilvaniei Gheorghe Rakoczy al II-lea trece în rândul nobililor pe Ştefan Stoika, iobag din Veneţia de Jos, districtul Făgăraş, pentru “credinţa şi crendicioasele slujbe” dovedite ale acestuia – sursa: site-ul Fundaţiei “Stoika” – n.r.). Cam de atunci începe documentarea istoriei acestei familii. El se numea Ştefan Stoika De Alzo Venicze. Acest nume Ştefan a fost cam des folosit de-a lungul timpului, nu ca nume provenind dinspre Vestul României, ci ca un nume neaoş, românesc.
Mai departe, ei au continuat pe diverse ramuri, Este greu acum în a face o detaliere a lor, dar ce pot să spun este că, oprindu-mă la străbunicul meu patern, el a avut 19 copii, iar o bună parte dintre ei au fost în armată, alţi au avut avut un drum literar, artistic, gazetăresc. Un lucru este cert, acela că ei sunt puţini cunoscuţi şi de aceea viitoarea manifestare va fi omagierea a doi dintre şapte generali, respectiv Nicolae Stoika şi Ştefan Stoika, care sunt înmormântaţi în cimitirul Bellu. Bine, acolo sunt mult mai mulţi înmormântaţi, vreo 11 Stoika, dar eu vorbesc de aceşti doi generali. Tot acolo este un Stoika Victor care a fost preşedintele Consiliului de Administraţie al Căilor Ferate şi este cel care a trasat, împreună cu Anghel Saligny sau invers, Anghel Saligny împreună cu el, pentru că Saligny era conducătorul de proiect şi era inginer, a trasat calea ferată Bucureşti-Cernavodă. Sunt multe de spus. Eu le iau pe secvenţe. Azi (joi, 11 aprilie 2013 – n.r.) am avut secvenţa Titus T. Stoika. Anul trecut am avut secvenţa Cezar Stoika. În 2011 am avut secvenţa întregii familii, prin lansarea unei cărţi scrisă de Geo Călugăru “Sfinte firi vizionare”, o carte sinteză a acestei genealogii a familiei Stoika.
Vorbeaţi despre aceşti oameni din familia Stoika care nu au fost introduşi în manualele şcolare, în istoriografii, etc. Dumneavoastră, eventual împreună cu alţi oameni de cultură, aţi încercat să faceţi nişte demersuri la Ministerul Educaţiei de a fi consemnate aceste persoane care au contribuit la istoria României?
Eu am preluat această problemă, mai bine spus mi-am însuşit această problemă de puţin timp. Adică trei ani de zile faţă de dimensiunea istoriei este foarte puţin. Din ce cauză nu până acum? Din faptul că diverse ramuri ale familiei Stoika au încercat să acţioneze singular şi mulţi dintre ei neavând nişte mijloace materiale satisfăcătoare pentru a organiza, de exemplu cum am organizat astăzi (joi, 11 aprilie – n.r.) această manifestare. Având mijloace modeste ei au trăit în forul lor interior, şi-au trăit viaţa aşa cum au crezut ei de cuviinţă iar foarte mulţi dintre ei, inclusiv dintre generali, au sfârşit în sărăcie. Au fost oameni cinstiţi şi drepţi şi în consecinţă nu prea au agonisit mare lucru, bănuiţi însă că ar avea bunuri şi valori. Singurele lor valori pe care le-au lăsat pentru posteritate au fost memoriile, nepublicate până în prezent şi de care mă voi ocupa, în măsura posibilităţilor, pentru a le aduce în lumina tiparului şi în egală măsură, prin asemenea tipuri de manifestări, să fie cunoscuţi atât ei, cât şi opera lor.
Adesea, parcurgând paginile unora dintre ele, constat că ele, memoriile, erau cam defazate cu timpul, în sensul că ei gândeau într-un mod corect pentru România, nu vorbesc de acum, eu mă refer în perioada imediată de după Războiul de Independenţă. Dovadă că Ştefan Cristofor Stoika, bunicul meu patern şi-a dat demisia din armată, văzând nişte lucruri care se întâmplau şi care nu i-au convenit. Acesta a devenit ulterior primul primar al Bucureştiului, al României să spunem reîntregite, care nu mai avea capitala la Iaşi, ci la Bucureşti, după 1859.
Cum credeţi că se prezintă România după aproape 23 de ani de democraţie? Cum vedeţi democraţia din România, un stat care a fost atâta timp sub regim comunist?
Cum am scris şi într-un mic eseu cu Demos şi Kratos (puterea poporului: în limba greacă demos înseamnă popor şi kratos înseamnă putere – n.r.), acum avem demos, adică avem democraţie este adevărat, dar nu prea mai avem kratos, adică nu prea mai avem putere. Prin urmare, noi, ca naţie română, nu am fost obişnuiţi, din cauza vicisitudinilor istoriei, deselor războaie, din cauza faptului că am fost o pavăză pentru diverse năvăliri către Vestul Europei, am fost o pavăză, zicem noi, nu ştiu ei ce cred în restul Europei, dar în acest fel noi nolens volens (vrând, nevrând – n.r.) am distrus valori din care invadatorilor, au fost distruşi oameni, suflete, vieţi. Sute de mii de oameni au murit la Canal pe timpul regimului comunist timpuriu de la noi din ţară, ceea ce nu se spune prea apăsat. Este vorba de anii ’50 şi se trece uşor peste anii ’50, peste anii ’60 şi se insistă foarte mulţi pe anii ’80, ’90, ceea ce mi se pare oarecum o discriminare.
Comunismul în general nu aduce ceva bun pe nicăieri. Comunismul se adresează şi în teorie şi în practică zonelor sărace. A existat această idee că regimul comunist va izbândi, va răzbi pe fundalul sărăciei oamenilor şi mi-e teamă, ca să fac un arc peste timp, mi-e teamă şi aici din cauza sărăciei oamenilor se va întâmpla ceva care nu va fi favorabil României, pentru că sărăcia totdeauna naşte extremism. Extremismul în general este împotriva democraţiei şi nu complementar acesteia.
Nu ne dorim şi nu-mi doresc niciodată de a exista asemenea tipuri extremiste la noi în România, dar din păcate, din cauza sărăciei acest lucru probabil că se va întâmpla şi asta din cauza politicienilor şi a multor alte lucruri care se întâmplă la noi în ţară şi care se văd cu ochiul liber. Mass-media este plină de aşa ceva pentru că nu există kratos la noi în ţară, nu există putere sau nu se doreşte ca cineva să-şi asume o putere nu discreţionară, nu o putere dictatorială, ci o putere a legii. Nimeni nu vrea să-şi asume în România şi nu-şi asumă nimeni domnia legii şi puterea legii, iar atâta timp cât nu se va asigura acest lucru, atunci populaţia şi oamenii în general vor sărăci şi, aşa cum spuneam înainte, vom putea devia într-un viitor oarecare, mai apropiat sau mai îndepărtat spre zone care sunt nedemocratice.
Cât de interesată mai este tânăra generaţie de cunoaşterea valorilor culturale româneşti, a valorilor istorice şi ce s-ar putea face pentru a avea o mai bună promovare a acestora în rândul tinerilor?
Eu am colindat destul de mult şi am constatat că în România există o Românie paralelă. Am scris un poem, îl am undeva într-o carte, în care spun că există o Românie paralelă, câţiva se zbenguiesc, cei mai mult sunt sus pe citadelă. Există o Românie adâncă, profundă, tineri, copii cu profesori deosebiţi, cu dascăli deosebiţi, cu antrenori, ş.a.m.d., care nu este adusă la cunoştinţa publicului şi există o Românie, hai să zicem câţiva “se zbenguiesc”, cum spun eu, aşadar o Românie pe care o vedem tot timpul pe mass-media, dar care ne este inoculată persuasiv.
Bine ar fi să adoptăm în ceea ce priveşte şi o poziţie faţă de mass-media pentru că nu face bine tineretului de astăzi. Nu că m-aş lua de mass-media. Nu, nu acesta este sensul. Sensul este de a adopta acele măsuri şi acele lucruri care să fie în consens cu evoluţia tinerei generaţii. Care ar fi acelea? Nu trebuie noi să le inventăm acum.
De exemplu, olandezii, chiar dacă spunem că se droghează, că au tot felul de probleme, ei au un singur lucru: tot ce înseamnă filme violente, tot ce înseamnă violenţă, sexualitate, ş.a.m.d., se difuzează după miezul nopţii. În timpul zilei nu sunt decât lucruri pentru a dezvolta aptitudinile tinerilor, lucruri care să servească aplecării lor spre muncă, aplecării lor spre viaţa reală, nu spre viaţa imaginară, cea a drogurilor, a băuturii, etc.
Nu trebuie noi să inventăm modele, pentru că ele sunt în altă parte şi noi le putem doar copia. Putem copia modelul din Olanda, putem copia modele din Belgia sau modele ţărilor nordice. Nu trebuie neapărat să copiem modele care nu vreau să spun de unde vin şi de ce suntem noi un fel de junk – junk food, junk movies. Junk, junk suntem tot timpul junk, adică generaţia care consumă junk.

 

De ce această comemorare Titus T. Stoika? Ce a făcut el şi de ce suntem noi aici pentru a-l comemora? Cine a fost ca să merite această onoare din partea dvs.? Ce a făcut în viaţă şi ce a lăsat în urma lui? Greu de sintetizat. Într-un cuvânt a fost o flacără vie ce a ars pe altarul patriei. Poate au mai fost şi alţii, desigur, nu a fost unic în peisajul românesc. Dar ca un om să-şi sacrifice totul pe altarul patriei, cred că a fost unic.
Fără a intra în amănunte biografice, aş dori să arăt prin ce ar putea fi distins de alte mari personalităţi ale timpului său.
A fost oare un erou în sensul sacrificiului suprem? Cred că da. Fiind activ în trei războaie, cel Balcanic din 1913, Primul şi al doilea Război Mondial, a fost faţă de mulţi alţi conaţionali, care au urmărit aceste evenimente de la distanţă din ziare sau de la ferestre, un luptător activ, pătruns până la sacrificiul de sine, prin imboldul său lăuntric de a apăra fruntariile ţării, de a dovedi sieşi şi celor din preajma sa că nu este un contemplativ, ci se implică activ şi, nu de puţine ori, cu viaţa proprie în apărarea valorilor democraţiei. Pentru el Demos şi Kratos au fost valori adânc înrădăcinate în conştiinţa sa de antecesorii săi veniţi din timpuri istorice.
El a trebuit să reia de mai multe ori drumul crucii, să pornească de la zero, mai ales după ce a fost nevoit să părăsească Basarabia, ocupată după 1940 de ruşi, şi să creeze o uriaşă operă formată din peste 6.000 de pagini depusă deopotrivă la Academia Română, şi parţial la Biblioteca din Buzău (oraşul său de naştere, de suferinţă şi împliniri).
„Mic la stat, mare în fapte” cum sună un vers dintr-o poezie care i-a fost dedicată, a clădit în timp dar mai ales după anii 60, o operă necunoscută, brută ades, care se vrea cercetată şi descoperită spre a fi apoi prezentată publicului.
Ca avocat a profesat aproape 20 de ani, s-a remarcat îndeosebi print-un profesionalism desăvârşit, meticulos dar mai ales a apărat oameni nevoiaşi de la care a cules uneori doar recunoştinţă. Ca inginer a trasat viitorul Cimitir Ghencea Militar, şi-a profesat şi această calitate la construirea aeroportului Mihail Kogălniceanu şi a altor obiecte industriale.
Am să spicuiesc din volumul de Scrieri volumul 7, „În memoriam” – Flăcări sufleteşti- câteva pasaje. Amurgul vieţii mele – îmi e o „carte” impodobită cu fapte măreţe, de suflet – umane – eroice – săvârşite dintr-un instinct atavic – plin de entuziasm şi pasiune – şi pe care răsfoind-o azi, mi pare că-mi bucură şi înseninează sufletul, când o citesc…
Sângele răsvrătit al strămoşilor mei – coborâtori dintr-o falangă de militari revoluţionari – războinici şi rebeli – pulsează puternic în inima mea. Născut să lupt şi să mă împotrivesc, am fost bun şi curat la suflet – însă, şi destinul – nu a fost cu totul ingrat cu mine: mi-a oferit adesea sublime satisfacţii morale – ce m-au încurajat să duc lupta dârz mai departe – în afirmarea creatoare a vieţii – complicată continuu spiritual…
Când citesc această carte, în sufletul meu pulsează recunoştinţa şi veneraţia către părinţii mei: tata, mi-a dat un nume cu ecouri de cinste străbună şi o sănătate de oţel; mama, mi-a dat temperament, pasiune, bunătate şi mlădiere elenă; fraţii mei – mi-au dat stimă-iubire-preţuire şi căldura poeziei sufletului lor. În ei, găsesc farmecul dulce al amintirii anilor adolescenţei şi fragedei copilării; în iubirea şi bunătatea născută de mama în sufletele noastre – aspiraţia măreaţă şi plină de elan a sufletului către ideal – spre un viitor strălucit.
Căci viaţa mea trepidantă de „Vultur” – a fost strâns legată de zbucium, chinuri şi trudă; am trăit-o intens-plin de o energie dinamică – cinstind munca – cu iubire de adevăr-de ţară şi dreptate şi cu bunătate de suflet înamorat de lumina ei – în adorarea Patriei şi a iubiţilor părinţi şi fraţi.
Impunător ca o forţă a Naturii – am trăit din plin viaţa prin muncă – bunătate şi dezinteresare. Banii, nu au jucat niciodată rol, în viaţa mea cu o existenţă modestă… Dragostea de viaţă am manifestat-o prin optimism – o nedesminţită încredere în oameni – o patimă pentru dreptate, adevăr şi virtute, ostil compromisurilor – vibrând în orice faptă a vieţii mele şi a semenilor mei.
Nu pot încheia acest scurt eseu, fără a arăta că, faţă de întreaga lui activitate, evenimentul pe care îl închinăm astăzi, la 30 de ani de la trecerea în eternitate este un pios omagiu adus personalităţii celui care a fost Titus T. Stoika.

Florian Laurentiu Stoica

 

LA TREI DECENII DE LA INTRAREA ÎN PANTEONUL NEMURIRII ŞI 120 DE ANI DE LA NAŞTERE

Au trecut trei decenii (1983, aprilie 12) de când într-un aprilie, înmieresmat de flori de liliac şi triluri de privighetoare, Dumnezeu l-a chemat în Împărăţia Sa pe omul legendă, sfânta fire vizionară, căpitanul de artilerie, inginerul şi avocatul de excepţie TITUS T. STOIKA.
Pe solul fertil al trudei sale, îndelungi şi răbdătoare de a proiecta un fascicol puternic de lumină spre trecutul eroic al ilustrei sale descendenţe până la cei cu care a trăit într-o pilduitoare iubire frăţească, fraţii săi CONSTANTIN, CEZAR şi NICULAE, concretizat în cele 17 volume de documente de arhivă şi amintiri personale, a devenit posibilă, la rugăminţile soţiei MARIETTA STOIKA, transferarea lor, în înfăptuirea visului comun prin alcătuirea unei monografii istorico-literare şi tipărirea sa prin efortul precuniar al nepotului, celui pe care-l comemorăm, FLORIAN LAURENŢIU STOIKA, licenţiat în ştiinţe economice şi juridice, la care s-a adăugat crearea Fundaţiei Literar-Istorice „STOIKA”, menită a valorifica zăcământul aurifer din cele 17 volume amintite şi a înălţa astfel, monumentul de lumină, mai tare decât bronzul, pe care această extraordinară familie de români îl merită cu prisosinţă.
Doresc să mi se îngăduie, în scopul de a da viaţă, la acest înălţător moment comemorativ, celui ce a fost şi rămâne în memoria noastră afectivă, TITUS T STOIKA, să mă folosesc de acele fragmente care-l privesc nemijlocit la care, să adaug amintiri personale, privind cei zece ani, 1973-1983, în care i-am fost alături, în împlinirea nobilei sale intenţii şi, îndeosebi, în realizarea a numeroase evocări ale fratelui să, CONSTANTIN T. STOIKA, la Sala de spectacole a Casei de Cultură a Ministerului de Interne, unde activam ca director al bibliotecii şi coordonator al Cenaclului literar.
În contextul în care îl comemorăm pe Titus STOIKA, mi se pare, nu doar potrivit dar mai ales necesar să consemnez testamentul moral al fratelui său, poetul erou CONSTANTIN T STOIKA, cuprins în epopeea sa „Însemnări din zilele de luptă”, cu trei zile înaintea morţii sale eroice pe câmpul de luptă: „Cei care vor rămâne trebuie să rupă tăcerea ce se lasă aşa de repede peste cei care nu mai sunt, care în aceste clipe istorice, are trebuinţă de aceste amintiri sacre. Dacă toţi ne-am gândi cu iubire la morţii scumpi, vom putea să ne împrospătăm puterile sufletelor încercate îndestul acum”

PRIMA ÎNTÂLNIRE CU TITUS T. STOIKA

Aceasta a avut loc în 1973, graţie, colonelului pe atunci, VASILE BĂLĂŞOIU, Şeful Bibliotecii Casei de Cultură a M.I, al cărui adjunct eram. Avea, când l-am cunoscut, 80 de ani. Mic de statură dar de o vigoare ieşită din comun. Felul său deschis de a se exprima, m-a cucerit cu iuţeala şi fulgerului. Rămân de neuitat manifestările gândite şi realizate împreună, dedicate poetului erou COSTEL T. STOIKA, la a căror excepţională reuşită şi-au adus contribuţia mari actori ai teatrelor „Naţional” şi „Bulandra”: Adela Mărculescu, Silviu Stănculescu, Monica Ghiuţă, Arcadie Donos, Lucia Mureşan.

PE CINE CAUTĂ CU TOT SUFLETUL, ŞANSA ÎI IESE ÎN CALE

Încercând să facă un inventar sumar al lucrurilor şi a amintirilor rămase de la mama sa, Irena Cannella Ciorogârleanu, nu mică i-a fost surpriza ca, într-un coş cu tot felul de vechituri, alături de scrisori, fotografii de familie, manuscrise, amintiri scumpe sufletului său, a dat peste două carnete cu diverse înscrisuri ale bunicului său, profesorul Constantin Canella Ciorogârleanu, din 1856.
Astfel îşi întâlneşte bunicul în postură de scriitor, mărturie fiind „scrierile literare, generic sub care sunt adunate texte de o bogăţie şi varietate covârşitoare: poezii, proză, teatru, traduceri publicistică.
Fără o pregătire specială de istoric sau om de ştiinţă, adevăr recunoscut cu modestie de Titus T. Stoika – „simplu onest, om de drept şi matematician”, a simţit că este de datoria sa „să caute şi să pătrundă şi astfel să înţeleagă fizionomia spirituală a poporului şi neamului său.

DRUMUL PLIN DE MEANDRE SPRE OBÂRŞII

Existenţa unor documente, atestând vechimea multiseculară a familiei STOIKA l-a obligat la cunoaşterea şi valorificarea lor. Energiile benefice ale neamului românesc nu trebuie neglijate, ci revigorate şi aşezate ca temelie a prezentului. A fost faptul de căpetenie, crezul său, pe care TITUS T STOIKA l-a înţeles şi s-a implicat în a-i da viaţă.
Iată o mărturie cu privire la ceea ce gândea TITUS în legătură cu datoria faţă de familie: „Mărturisesc, însă, că toate personajele lucrării le simt cum vibrează în sufletul meu – şi, mulţumit, cu conştiinţa împăcată pot pleca de-acum liniştit în lumea necunoscută – eternă”. Mărturia poartă data de 14 octombrie 1972, cu 11 ani înainte de plecarea „în lumea necunoscută”, despre care începuse să aibă anumite premoniţii.
„Nu vanitatea de a figura cu titluri – mărturisea Titus T Stoika – pe care, azi, lumea nu pune nici o greutate ori de a glorifica privilegii şi castele, ce şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul l-au îndemnat să întreprindă acest demers anevoios iar uneori aproape imposibil din lipsă de documente ci, pur şi simplu, descoperirea adevărului istoric despre un trecut interesant de cunoscut.
Parfumul retro al însemnărilor, pune în evidenţă talentul insuficient valorificat al domnului Titus. Unele au un titlu direct, trimiţând exact la ceea ce conţin: „Din Biblioteca Muzeului Militar Bucureşti”. Titus T Stoika a descoperit o parte din „Colecţia ziarului „Independinţa Română” cu subtitlul „Foaie politică – literară şi comercială”, al cărui director şi proprietar a fost bunicul său dinspre mamă – Constantin Canella Ciorogârleanu (sub cota P III 2172 la Biblioteca Academiei Române).
Titus T Stoika a legat 12 numere din colecţie pe care le-a donat lui Perpessicius cu ocazia înfiinţări Muzeului Literaturii Române.
Alte 19 documente predate la aceeaşi instituţie, pe baza unei petiţii, au fost înregistrate sub nr. 202 din 17 decembrie 1963, răsfoite de Perpessicius în chiar momentul donaţiilor, aducându-i-se călduroase mulţumiri donatorului.
Cât timp a fost în viaţă Stalin, niciunul dintre cei care au fost martori la umilinţele eroului Cezar, n-au avut curajul să povestească nici în scris, dar nici verbal, nici ca oficialitate, nici ca particular, în pofida insistenţelor repetate ale credinciosului său frate Titus, care dorea foarte mult să afle adevarul… în manuscrisul dactilografiat de Titus T Stoika – „Alexandru Cezar Stoika – Scrieri – ziaristică – 1909-1940”, am găsit la pag 62 o însemnare a fratelui supravieţuitor, din care am înţeles că el tot mai spera să afle că Cezar e în viaţă… „De câte ori cu braţele încrucişate pe piept nu am implorat în taină – pe Dumnezeu, pentru tine – Cezarul meu. De câte ori simţindu-ţi dureros lipsa – nu mi-am frânt mâinile – înălţând rugi fierbinţi divinităţii – ca să te aducă sănătos cu frumosul tău suflet înamorat de curată iubire şi poezie… De câte ori în vis – în apele ochilor mei trişti – nu s-a oglindit icoana ta – atât de nepreţuită mie – după năpraznica durere a pierderii lui Costel, pe care şi tu îl adorai – închinându-i opera ta…şi am suferit cruzimea sorţii vitrege în mine… şi mi-am strivit inima să nu plângă…sărmana mea inimă…
Ca din necunoscut – mi-am înalţat „un nou crez de viaţă”: nemurirea voastră – cu care lupt singur, neînţeles de nimeni…într-o lume interlopă…ce nu e a mea- fratele meu… Şi totuşi cred că Dumnezeu – într-o zi senină – mi te va reda întreg – din vârtejul barbar, în care te zbaţi – şi cu privirea ta divină, blândă, duioasă, catifelată – vei aduce iar iubirea de frate – în sufletul meu pustiit – din cauza lipsei tale fratele meu iubit, adorat şi atât de iubit…Titus!”

PROFUNDA PREŢUIRE A LUI CINCINAT PAVELESCU FAŢĂ DE TITUS T. STOIKA

Cu ocazia reprezentării la Chişinău a piesei fantastice a lui Mihăescu „Pavilionul cu umbre”, la banchetul care a urmat, celebrul epigramist Cincinat Pavelescu i-a dăruit avocatului Titus T. Stoika, un volum de epigrame cu următoarea dedicaţie: „Inimosului avocat al tuturor cazurilor drepte, frumoase, naţionale, descendent al unei familii de intelectuali şi boieri români, sufletului plin de sonorităţi şi de căldură, frate de poeţi adevăraţi, şi el însuşi poet prin avântul şi bunătatea lui”.
Daţi-mi voie să vă mărturisesc, cu toată convingerea că astăzi îl putem socoti pe Titus avocat al literaturii române, emblemă pe deplin justificată prin migăloasa, riscanta muncă de a reconstitui o arhivă de familie, de creaţie a fraţilor săi, aducând în instanţa valorificării moştenirii literare, cazuri demne de a fi apreciate de istoricii literari.
Iubirea şi devotamentul între fraţi a fost în familia Stoika o religie. De aici, răbdarea şi statornicia cu care Titus T Stoika şi-a ajutat fraţii, pe Cesar, dar mai ales pe Costel, căruia cu o perseverenţă ieşită din comun, nu s-a lăsat până nu i-a tipărit la Editura „Minerva” tulburătorul volum de „Poezii”.
Sentimentul era reciproc. La 19 ani, Cesar i-a închinat o emoţionantă poezie fratelui său Titus, intitulată „LACRĂMILE” din care reproduc o strofă: „Tot blânzi ţi-au rămas ochii ce-atât au oglindit / iubirea şi durerea, ce-s suferinţi eterne…/ Lumini cuceritoare-n ochii tăi s-aşterne / Nedesluşită vraja, izvor fără sfârşit…”

TITUS STOIKA – UN OM ÎNTRE OAMENI

Fiind născut la 14 oct 1893, înseamnă că astăzi marcăm două evenimente cruciale – 120 de ani de la naşterea şi 30 ani de la înălţarea la cer a lui Titus T. Stoika. A venit pe lume în oraşul care a dat României multe personalităţi memorabile, Buzău.
Licenţiat în drept şi inginer, Titus T. Stoika a continuat să-şi desăvârşească pregătirea intelectuală, în consens cu spiritul său ordonat şi profund riguros şi s-a orientat spre o carieră militară. A absolvit „Şcolile Militare de Artilerie, Geniu şi Marină” din Bucureşti. Din păcate, situaţia politică internaţională, la vremea aceea, se tensionase până la limite periculoase, compunând abordări, altele decât cele din aria diplomaţiei. Aşa se face că, la doar 20 de ani, Titus T Stoika, în calitate de elev-plutonier a trebuit să ia parte, cu Regimentul 14 Artilerie – Slatina Olt la Campania din Bulgaria. Ca şi fratele său poetul Constantin T Stoika, Titus a alergat la chemarea ţării aflate în primejdie, dovedind reale calităţi de ostaş, temeinic motivat psihologic, pentru a-şi asuma, la nevoie, inclusiv riscul suprem. A dovedit-o în luptele de la Jiu, unde a participat cu bateria 1 obuziere. Neocolind primejdiile, ci înfruntându-le cu neînfricare a fost rănit în localitatea Buliga. Apreciat pentru tenacitate şi curaj, Titus T. Stoika a fost avansat la gradul de căpitan şi i s-a încredinţat comanda Beteriei a – II-a de Elevi, la Şcoala Militară de Artilerie Iaşi. Destinul a vrut ca în seria elevilor de a căror pregătire s-a ocuapt căpitanul Titus T Stoika să se afle nume ilustre, viitoare mari personalităţi ale culturii naţionale: Mihai Ralea, Ionel Teodoreanu, Tudor Vianu, Vintilă Rusu-Şirianu, George Brătianu, I.D Suchianu şi alţii. A luat parte la luptele crâncene de pe Tisa şi, deşi rănit în luptele de la Szentes, în Ungaria, a cerut permisiunea să rămână pe linia frontului şi să continuie alături de subordonaţii săi, înaintarea spre Budapesta. S-a numărat printre cei care au semnat cu spiritul lor de jertfă cucerirea Capitalei Ungariei la 6 august 1919. La două săptămâni după căderea Budapestei, pe 20 august 1919, Titus T Stoika a fost numit membru judecător la Curtea Marţială a Diviziei 1 Vânători în Budapesta. Ulterior, a fost numit judecător în completul de judecată, împreună cu lt. Hotineanu, de col. Pirici, preşedintele completului, să judece pe un colonel maghiar, acuzat de niste femei că a scuipat drapelul românesc, gest ce i-ar fi putut aduce condamnarea la moarte. Cu firea sa de o blândeţe proverbială, Titus îl convinge pe Hotineanu să-l absolve, punând pe prim- plan spiritul iertării creştineşti. Intră în deliberare şi, cu două voturi împotrivă, col. Pirici este obligat să pronunţe achitarea. Efectul este incredibil. S-a creat un val de simpatie imensă faţă de armata română, fapt ce a meritat cu prisosinţă ca Pirici să rămână supărat pe Titus că l-a determinat să dea un alt verdict.
Marcat profund de sentimentul datoriei faţă de fratele său, poetul erou, Titus a reuşit să publice, în 1921, cartea fratelui său „Însemnări din zilele de luptă „, un cutremurător jurnal de front, începând cu prima zi a confruntărilor cu inamicul şi până în ziua soldată cu moartea sa eroică din 23 oct 1916.
Animat de un puternic spirit justiţiar, între 1921-1923, Titus a deţinut funcţia de mare importanţă civică şi militară, de Comisar Regal al Comandamentului Militar al Basarabiei în Chişinău. La 1 iulie 1923, din motive ce ţineau de ireproşabila-i moralitate şi concepţie personală cu privire la demnitatea şi onoarea militară, nu s-a împăcat cu aranjamentele întemeiate pe relaţii şi negustorii necinstite, pe care, dându-şi seama că nu le poate stopa, a ales să-şi dea demisia.
Având pregătirea profesională corespunzătoare, s-a înscris în Baroul Lăpuşna-Chişinău, profesie pe care a practicat-o aproape doua decenii, până în anul 1940. În tot acest timp s-a remarcat drept un neînfricat apărător al adevărului, dreptăţii şi democraţiei. Cu o putere de muncă supraomenească, dovedind o mare capacitate de înţelegere şi judecare corectă a păsurilor celor pe care trebuia să-i apere, Titus T. Stoika a rămas în memoria celor pe care a trebuit să-i apere, a celor care l-au cunoscut, un model de cinste şi omenie.
Îndeplinind importante demnităţi, a lăsat memorabile dâre de lumină şi a sfinţit locurile pe unde a trecut, a căror evocare, fie şi sumară, trebuie s-o fac: Regent al Agenţiei Consulare a Italiei la Chişinău, Preşedinte al „Asociaţiei Vitejii Neamului” din Basarabia, în toate aceste demnităţi, s-a dovedit un neînduplecat apărător al democraţiei.

PREOCUPĂRI ÎN DOMENIUL MEMORIALISTICII ŞI AL PUBLICISTICII

A publicat împreună cu fratele său Cezar, cartea „Basarabia-pământ românesc” în 1924, care avea s-i aducă după tipărire, atât lui, cât mai ales fratelui său, mari neplăceri. A editat, în acelaşi tandem, volumul „Poezii” – Chişinău, 1928, la Tipografia eparhială, împlinind astfel o sacră datorie faţă de memoria poetului erou Constantin T. Stoika.
A publicat frecvent şi consistent în revista „Dreptatea” – Chişinău. Aici a publicat incitantele sale însemnări „Luptele de la Tisa” (1922); „Documente istorice”; „O vizită în Apus”; „O viaţă de ostaş”; „Galeria Economică”; „Moldova de la Nistru”; „O atitudine în educaţia juridică”. În arhiva CFR 2 a tipărit lucrarea „Trenul blindat”, iar în revista „Sport” – a publicat „Ganduri cu tâlc adânc” etc.

DIN AMINTIRILE PERSONALE ŞI MĂRTURISIRILE SOŢIEI SALE MARIETTA STOIKA

Din câte l-am putut cunoaşte, pe parcursul a 10 ani (1973-1983), dar mai cu seamă din relatările soţiei sale, astăzi la o vârstă înaintată (93 de ani) cu o sănătate precară dar încă posedând o memorie de invidiat.
Titus T. Stoika a fost de o generozitate ieşită din comun. Potrivit spuselor soţiei, ca avocat a apărat în procese dificile, oameni sărmani, fără să le pretindă vreun onorariu, altora, care l-au impresionat prin sărăcia în care trăiau, le-a dăruit bani, deşi nici el nu era din cale afară de avut. Şi-a idolatrizat familia, pe care a ajutat-o, cum numai un fiu prea iubitor era în stare să o facă. Avocat de succes, cu o reputaţie fără pată, o minte incandescentă, capabilă de nuanţări incredibile, când era vorba să descopere posibilităţi de a-şi ajuta semenii, fără a se abate de la lege. Mereu ocupat şi neobosit în a-şi căuta ocupaţii, Titus T. Stoika a dispus mereu de câştiguri consistente. Acestea i-au îngăduit să-şi ajute atât familia cât şi pe unii săteni aflaţi în restrişte. Este posibil ca unii dintre cei pe care i-a ajutat să fi profitat de marea sa generozitate, fiindcă e în firea omului să nu se mulţumească doar cu ceea ce i se oferă şi să pretindă şi mai mult.
Nu există mulţumire mai mare pentru omul generos ca recunoştinţa celui pe care l-a ajutat să depăşească o situaţie grea din viaţa lui.
Îmi amintesc marele preţ pe care Titus T Stoika îl punea pe fotografii, acele crâmpeie de nemurire din viaţa noastră, surprinse la un moment dat, pentru a rămâne în tezaurul de amintiri dragi, graţie cărora ne alinăm sufletul, privindu-l. E o dovadă că amintirile reprezintă viaţa noastră menită să dăinuie, după viaţa pământească.
De fiecare dată, când îl evocam pe fratele său Costel, la Casa de Cultură a M.I, regretatul astăzi Titus T. Stoika ţinea cu tot dinadinsul ca momentul evocativ să fie susţinut cu fotografii ale celui amintit în faţa publicului. Alegeam împreună, cu migală acele locuri în care aşezam fotografiile, încât luminate de reflectoare, să fie foarte bine privite de cei prezenţi în spaţioasa sala de manifestări artistice ale instituţiei menţionate. Actorii ale căror nume le-am mai pomenit, prin talentul lor interpretativ conectau sala la o caldă vibraţie emoţională.
Datorită acelor momente, mi-am dat seama cât de scumpe i-au rămas, pe lângă amintirile păstrate în suflet, cele imortalizate în fotografii. Este motivul pentru care am zăbovit asupra fiecărei imagini fotografice străduindu-mă a o face să mi se confeseze.
O elocventă dovadă de nobleţe sufletească a lui Titus, o descoperim, în cele consemnate, în cuvinte simple dar atât de calde, pe spatele fotografiei înfăţişând-o pe soţia sa, Maria T. Stoika, pe care în intimitate, o alinta cu apelativul „cuculeţ”: „Tovarăşă devotată de viaţă, care, cu nobile sentimente m-a secondat în lupta grea, încordată şi plină de suferinţi/ din 1940 până azi/ şi a colaborat cu delicateţea ei la închegarea operelor literare ale iubiţilor mei fraţi Cezar şi Costel T. Stoika, alinându-mi marea durere a pierderii lor atât de timpurii.
Cu statornică recunoştinţă şi iubire eternă TITUS.”
Dacă ne aplecăm cu sufletul peste aceste cuvinte, găsim în ele taina fericirii în cuplul conjugal, dezvăluită de un om sensibil şi profund în toată alcătuirea sa spirituală, căruia Dumnezeu, parcă pentru a compensa numeroasele nedreptăţi, cărora le-a căzut victimă, dar pe care a avut bărbăţia să le înfrunte, i-a dăruit şansa ca, în urma unei îndelungi şi răbdătoare aşteptări să-şi întâlnească sufletul pereche, alături de care a fost sau măcar s-a apropiat de ceea ce numim fericire.
Ar fi încă multe de amintit dar daţi-mi voie să cred că, cele prezentate, au configurat devenirea unui destin de excepţie, care merită şi trebuie cunoscut de generaţiile ce i s-au succedat, dar mai ales de generaţia de tineri a prezentului. Ceea ce a făcut şi face nepotul său de frate Florian Laurenţiu Stoika prin Fundaţia Literar-Istorică „STOIKA” pe care a fondat-o, în urmă cu 2 ani şi prin ceea ce se realizează acolo, contribuie la împlinirea acestui nobil deziderat. Este nevoie de exemple şi, din fericire ele există. Să vrem şi să ştim să le descoperim şi, cu siguranţă, le vom găsi. Şanse nu au decât cei care, prin caracterul lor, dovedesc că merită să le aibă.
Să nu uităm niciodată să ne gândim şi să amintim că, membrii familiei Stoika din Lipova şi-au adus prinosul şi tributul lor de jertfă şi sânge la salvgardarea independenţei României şi la făurirea statului naţional unitar român. Între aceştia, Titus T Stoika a înscris luminoase pagini de eroism în panteonul de virtuţi al neamului românesc. Prin modul în care şi-a trăit viaţa. Titus T. Stoika, a întruchipat una dintre „acele sfinte firi vizionare” despre care Eminescu, punând faţă în faţă , prezentul decăzut (lucru adevărat şi în zilele de astăzi n.a.) şi trecutul luminat de glorie, afirma în poezia „Epigonii”… „voi credeaţi în visul vostru / Noi nu credem în nimic”.
Imaginativi din naştere, cu harul de la Dumnezeu, fraţii Stoika au reuşit să facă, în scrierile lor, din viaţă un spectacol chiar şi din situaţile limită. Am în vederea afirmând aceasta, chipul în care Costel şi Titus au exprimat în însemnările lor de pe front, atmosfera, întâmplările tragice, victimile acestor întâmplări aureolate, graţie curajului lor supraomenesc, cu înălţătorul titlu de EROI. Lor li se cuvin, întreaga noastră preţuire şi admiraţie.

Geo Călugăru

Vezi si

TOAMNA LA TELEGA

Descarcă: TOAMNA LA TELEGA An centenar, an de cuget și simțire pentru toți românii care …

Cultură şi creaţie artistică în anul Marii Uniri – Initiaţive culturale bucureștene (video)

Descarcă: