Warning: exif_imagetype(): stream does not support seeking in /home/rfun1889/public_html/wp-content/plugins/read-offline/inc/class-read-offline.php on line 85

Warning: imagefilter() expects parameter 1 to be resource, boolean given in /home/rfun1889/public_html/wp-content/plugins/read-offline/lib/phpMobi/MOBIClass/ImageHandler.php on line 27
Constantin T. Stoika – InsemnaaaBOOKMOBI|_$4DTdt I # } 3 MOBIeC  6  @EXTH(dfundatia stoikaiSub egida altor editurig

  Fiu al lui Titus Ştefan Stoika, descendent dintr-o familie de moţi, cu rădăcini adânc înfipte în trecutul încărcat de tradiţii al românilor de dincolo de Carpaţi, Constantin T. Stoika, „copilul cu ochi de vis, melancolici …

j'Sun, 19 Aug 2012 16:41:40 +0000p+https://www.fundatiastoika.ro/?p=284e4Fundatia literar-istorica "Stoika"fS© Copyright 2017. Fundatia Literar-Istorica "Stoika". All Rights ReservedConstantin T. Stoika – Insemnari din zilele de lupta

Constantin T. Stoika – Insemnari din zilele de lupta

 
Fiu al lui Titus Ştefan Stoika, descendent dintr-o familie de moţi, cu rădăcini adânc înfipte în trecutul încărcat de tradiţii al românilor de dincolo de Carpaţi, Constantin T. Stoika, „copilul cu ochi de vis, melancolici şi plini de simţire”, cum îl va descrie mai târziu Alexandru Macedonski, a văzut lumina zilei la 14 februarie 1892, în urbea Buzăului, care-l dăduse cândva pe Vasile Cârlova. Urmând destinul literar al înaintaşului său, lui Constantin T. Stoika îi era dat să poarte pe frunte cununa împletită din laurii poeziei şi ai eroismului…
Dotat cu o inteligenţă sclipitoare şi o sensibilitate artistică rar întâlnită, Constantin Stoika şi-a croit drumul în viaţă mai ales sub întâurirea binefăcătoare a mamei sale Irena, femeia cultă, care a ştiut să-i insufle dragoste de învăţătură şi să-i călăuzească cu grijă primii paşi în arta literară. Încă din vremea studiilor liceale, începute în oraşul natal şi încheiate la Piteşti, el se afirmă prin publicarea în diferite periodice ale vremii, dar mai ales în revista înfiinţată chiar de el, „Tinerimea literară şi artistică”, a unor sonete, pasteluri, schiţe, articole ş.a. Din anii adolscenţei datează şi primul său volum de versuri, sugestiv intitulat „Licăriri”, semnat cu pseudonimul Delazilişte şi pe care l-a dedicat mamei sale. Străbătute de o nostalgie prematură, de voluptatea singurătăţii şi a visării – cum nota criticul literar D. Murăraşu – versurile cuprinse în acest volum de debut, pe care însuşi autorul le considera „nişte fructe care mai trebuiau lăsate să se coacă”, demonstrau că vocaţia lui Constantin Stoika era, înainte de toate, poezia.
Încurajat şi sfătuit de marele cărturar român Nicolae Iorga, care descoperise în liceanul piteştean o inimă aprinsă, Constantin Stoika a început studiul temeinic al literaturii beletristice, nescăpând din vedere istoria, filosofia, fiind convins că „atunci când cărările minţii se luminează, cugetarea se împleteşte uşor şi omul poate explica tainele vieţii… Când sufletul îi este liniştit, el simte necesitatea de a aşterne pe hârtie, de a fixa în frământări de gânduri,… fructul experienţei lui, al îndelungatelor sale meditaţii”. Elev eminent, s-a remarcat şi prin însufleţirea şi competenţa cu care a condus discuţiile la şedinţele „Societăţii literare Gion”, în cadrul cărora prezenta el însuşi versuri originale şi în traducere, schiţe, portrete literare, lăsând să se întrevadă un talent autentic, care se profila în mai multe direcţii. Relevând acest fapt, Paul Papadopol, care i-a fost coleg de facultate, nota: „…Încă de pe băncile liceului din Piteşti el se remarcase ca un poet original, ca un traducător înnăscut, ca portretist şi critic literar, ca director de revistă, dar mai ales în calitate de harnic colaborator al revistelor cardinale ale timpului: Noua revistă română, Neamul românesc literar, Viaţa nouă, conduse de C. Rădulescu-Motru, N. Iorga, Ovid Densusianu, care, fiecare în felul lui, au contribuit în largă măsură la limpezirea şi definitivarea acestui vijelios talent literar”.
Însetat de cultură, dornic să cucerească nu o diplomă, ci „un loc de cinste în samptuoasa incintă a artei literare”, Constantin Stoika a urmat, începând cu anul universitar 1912-1913, cursurile facultăţii de litere şi filosofie, avându-l ca profesor pe filologul şi criticul literar de renume Ovid Densusianu, căruia avea să-i devină cel mai apopiat şi iubit discipol. Descoperindu-l „pe tânărul cu personalitate şi care se străduia cu folos”, întrezărind în el pe unul din viitorii scriitori ce aveau „să înalţe literatura de mâine a Romîniei”, Ovid Densusianu l-a încurajat şi sprijinit, încorporându-l printre membrii cenaclului literar de pe lângă revista de orientare simbolistă Viaţa Nouă, al cărei director era. Aici proaspătul student îşi va publica o bună parte din creaţiile sale literare.
În căutarea adevăratei poezii, numele lui Constantin Stoika apare în reviste cu cele mai variate profiluri literare (la cele amintite adăugându-se treptat altele: „Văpaia”, „Rampa”, „Flacăra” ş.a), scriind aşa cum îi dicta sensibilitatea sa, oferind peste tot roadele unei avevărate chemări artistice. „Poezia lui Constantin Stoika, observa cu admiraţie M. Davidescu, se revarsă în imagini de auroră şi de izvor şi duce în ritmurile ei sănătate, viaţă, tinereţe; pentru poetul acesta, cugetarea, departe de a fi o povară sau o piedică, e un mijloc de nobilă înţelegere şi e, ca atare, o bucurie şi o emoţie mai mult… Forma, apoi, a poeziei lui Constantin Stoika e cu desăvârşire aleasă şi îngrijită.” Oprindu-se la unele din poeziile în care revin tot mai des asemenea „entităţi cu majusculă”, ca „Viaţa”, „Tinereţea”, „Iubirea”, „Primăvara”, „Trecutul”, „Poporul” şi mai ales „Pacea”, criticul literar Şerban Cioculescu releva, la rândul său, că „versurile sunt ample, fluide, de armonie eminesciană”. Închinând un „Imn Pacei”, poetul dădea glas sentimentelor sale umanitare:
„Deschide a cerului mândră grădină
Şi-aruncă poporului flori de lumină,
Zeiţă a păcii!
………………………………………………………
Frumoaso, ce zeii în veci te răsfaţă,
Redă primăverii izvoru-i de viaţă;
Să cânte iubirea în mândre grădini,
Şi ochii să ardă ca sfinte lumini
Căzute din ceruri…
Pandora, simbolul ispitelor toate,
Pe aripa nopţii, în dar lui Hecate
Trimite-o: să tacă al patimei glas-
Şi omul în drumu-i spre veşnic popas
Cântări să înalţe din gînduri curate.
……………………………………………………..
Tresare Pământul de mugetul vieţii,
Şi orice vibrare-i un imn tinereţii
Ce negurile triste le-alungă în haos…
Coboară din templu-ţi zeiescul repaos,
Căci zorii de aur surâd pe cupole
Cu sfinte ecouri s-abat spre Acropole;
Iar Mars dormitează în tronu-i de-aramă…
O, vino, Zeiţă, Poporul te cheamă!”…

Înzestrat şi cu talentul unui iscusit traducător, Constantin Stoika s-a dăruit cu toată pasiunea tălmăcirii din versurile lui Lucreţiu, Vergiliu, Horaţiu, Pindar, Calderon, precum şi ale simboliştilor francezi Baudelaire, Verlaine, Sár Péladon. Din creaţia acestuia din urmă a publicat în 1914, în versiunea românească, mai întâi în coloanele Vieţii Noi, apoi în volum separat, tragedia (în trei acte) în versuri „Oedip şi Sfinxul”, în care, aşa cum arăta Alexandru Macedonski, „a deşirat unele după altele mărgăritarele şi pietrele scumpe ale propriei tinereţi, îmbătată de armonii şi de tot ce este mai înălţător”. În acelaşi an, ca o confirmare a talentului, obţinea, împreună cu colegul său Dumitru Panaitescu Perpessicius, viitorul academician, mult disputatul premiu Hillel pentru traducerea parţială a poemului „de rerum natura” de Lucreţiu.
În evoluţia lui Constantin Stoika un rol însemnat l-a jucat revista literară Poezia, editată de el în anul universitar 1914-1915 cu sprijinul câtorva colegi de la „Casa Bisericii”, unde îşi luase o slujbă pentru a se putea întreţine la facultate, Făcând din coloanele revistei o tribună care-i permitea să-şi spună cuvîntul alături de personalităţi proeminente ale vremii pe tărâmul literelor, Poezia i-a oferit studentului Stoika posibilitatea să se manifeste ca redactor, poet, traduător, publicist, critic literar şi mai ales ca luptător în slujba dezvoltării unei literaturi menite să exalte virtuţile poporului. Redactarea celor două numere (în cinci fascicule), câte au apucat să apară, i-a solicitat o mare risipă de energie. În mica sa odăiţă din strada Amzei numărul 11 – adresă anunţată oficial ca sediu al redacţiei – neobositul student lucra cu înfrigurare, dând dovadă de o rigurozitate stilistică demnă de invidiat, pregătind pentru tipar o mare varietate de materiale – poezii, nuvele, povestiri, fragmente din piese de teatru, eseuri, cronici literare, articole şi comentarii despre artă, muzică, filosofie etc. – incluse în sumarul destul de bogat al fiecărui număr al revistei. Între colaboratorii care semnau aceste creaţii se numărau scriitori şi publicişti de prestigiu ca:G. Murnu, Ion Alex. George, Duiliu Zamfirescu, Arhim Scriban, Ovid Densusianu, S. Mehedinţi, Gala Galaction, Mihail Sorbul, Mihail Dragomirescu la care se adăugau alţii mai tineri ca: Victor Efimiu, Mihail Săvulescu. Remarcând că asemenea nume vorbesc singure despre seriozotatea noii publicaţii, autorul unui articol din revista culturală ce apărea într-un focar al culturii româneşti cum era Blajul, afirma că revista „Poezia evocă liniştită şi solemnă simţirea curată, nevinovată, ce se încheagă în inimile pline de dorul unor noi aspiraţiuni”.
Rezultatele excelente obţinute ca student al facultăţii de litere, prestigiul de care se bucura ca redactor al „Poeziei”, efervescenţa sa activitate literară îl recomandau pe Constantin Stoika drept candidat sigur la unul din posturile universitare. Evenimentele vremii, pe care, cu temperamentul său ardent, le trăia intens, aveau să-i îndrepte paşii spre rândurile oştirii, mai întâi ca elev cu termen redus la Şcoala Militară de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină, iar apoi, când flăcările primului război mondial se apropiau tot mai mult de ţara noastră, ca sublocotenent în cadrele Regimentului 1 grăniceri, centrat la Câineni – Argeş. La plecarea din Capitală tânărul ofiţer îi scria lui Ovid Sensusianu: „Plec fără nici o şovăire. Am impresia ciudată că plec într-o lume cu mult mai bună. Dumneavoastră, care poate aţi găsit şi la mine un suflet tânăr şi revărsat spre viaţă, nu uitaţi că îl duc cu mine şi acolo fără ca la rându-mi să înstrăinez ceva din sentimentele mele”. Din apropierea culmilor Făgăraşului, de unde se vedeau meleagurile străbunilor săi din Transilvania, pe care le purta în inimă, răzbăteau, pline de entuziasm, cuvintele poetului: „Ce credeţi, mii şi mii de oameni. Aici, în plin pitoresc de munţi, de jur împrejur e atât de frumos. Brazii înfipţi cu îndârjire în stâncile înalte simbolizează parcă mândria noastră a tuturor- neînvinsă… Soldaţii sânt nemulţumiţi; nu se mai gândesc la vetre, ca şi când aici în munţi s-ar fi născut. Ce bine întregescu cadrul aceşti soldaţi-grăniceri, poeţi ai munţilor şi ai hotarelor. Acum încep să prind din măreţia misiunii noastre”. Citind aceste rânduri, academicianul Şerban Cioculescu nota: „Reţineţi vă rog această splendidă formulă lirică prin care poetul erou definea una dintre armele glorioasei noatre armate – pe grăniceri: poeţi ai muniţilor şi ai hotarelor”.
…La 15 august 1916 sublocotenentul Stoika trecea, aflându-se în rândurile Regimentului 1 grăniceri, pe pământul Transilvaniei, unde, după cum spunea el, „melodiază limba strămoşilor” şi unde ostaşii români erau aşteptaţi de fraţii lor cu nerăbdare şi cu inima plină de speranţe. „Fără a şovăi o clipă, fără a privi înapoi – scria despre ofiţerul-poet, mai târziu, un coleg – porneşte ostaşul la datorie… Entuziasmul învinge în el orice regret şi, ajuns în Ardeal, e cu trupul şi cu sufletul întreg al războiului”. Deşi îndeplinea funcţia de adjutant de batalion, poetul sublocotenent Stoika nu ezita să se avânte la atac în rând cu ceilalţi luptători. Aflând ceva mai târziu despre comportarea sa vitejească în lupta cu duşmanul, Alexandru Macedonski nota cu duioşie: „Eroicul copil! Şefii lui se încearcă zadarnic sa-l călăuzească spre mai multă prudenţă… Unde răpăiesc gloanţele mitralierelor şi puştilor mai puternic, acolo este şi Costel Stoika. Unde obuzele încep să izbucnească din orice parte şi unde vitejii noştri soldaţi cad seceraţi împrejuru-i, acolo se află şi Costel Stoika, acolo unde rânjeşte moartea şi unde primejdia e mai mare…”
N-a avut norocul să fie părtaş la „Izbânda de mâine” pe care o întrevăzuse în ciuda grelelor încercări prin care trecea armata română. În ziua de 23 octombrie 1916, în urma unui bombardament de artilerie, duşmanul a pornit vijelios la atac, reuşind să pătrundă în aripa stângă a poziţiei de pe înălţimea Spinul, de lângă Titeşii de Argeş, pe care o apăra subunitatea condusă de poet. Fără a mai sta o clipă în cumpănă, sublocotenentul Stoika a sărit din tranşee îmbărbătându-şi soldaţii:
„Veniţi cu mine! Să ţinem calea câinilor care ne-au călcat pământul şi ne-au prădat satele!”
Un proiectil s-a spart într-un zgomot asurzitor chiar la picioarele lui, învăluindu-l într-un nor de fum. S-a prăbuşit. Lucid, a avut puterea să-şi privească propriul trup lovit de schije. Simţindu-şi moartea aproape, aşteptând-o cu resemnarea celui care îi văzuse pe cu resemnarea celui care îi văzuse pe atâţia alţii murind cu zâmbetul iubirii de patrie pe buze, şi-a adunat ultimele puteri şi le-a spus ostaşilor săi, care-l priveau îngroziţi şi cu lacrimi în ochi:
„Înainte, la creastă! Apăraţi-o cu viaţa, iubiţii mei camarazi…”
Pansat în grabă de comandantul său, căpitanul Popovici, n-a mai putut fi salvat. S-a stins din viaţă în ambulanţa care-l transporta la spitalul de campanie. A doua zi a fost înmormântat pe o colină la marginea satului Boişoara, unde primăvara se întinde un covor înmiresmat de flori, iar sus, în pădurea de brazi, răsună trilurile duioase ale privighetorilor… Între timp mama ofiţerului-poet primise de la el, printr-un soldat trimis de pe front, o ultimă şi mişcătoare scrisoare. În rândurile şterse de vreme şi înainte de lacrimile ce vor fi curs peste ele vibrează inima de viteaz a poetului gata oricând să-şi sacrifice viaţa pentru patrie: „Iubită mamă,… Eu sunt la 500 m de inamic… până acum am scăpat de cinci ori de la moarte sigură. Tu nu fi îngrijorată. Ce este un ins în masa naţiunii întregi?… Voi rămâne deci până la altă ipostază a sorţii aici lângă tunuri şi mitraliere şi poezia şi arta pentru care mi-am sacrificat tinereţea întreagă mă vor învăţa să mor mai frumos şi mai demn… Fii deci liniştită. Când nu ţi-oi mai scrie să ştii că nu mai sunt. Atunci numai să mă plângi. Şi să plângi în mine nu numai pe copilul tău, ci şi munca ce am încordat-o 23 de ani şi idealul neîmplinit pe care îl port în suflet. Să-mi strângi atunci cărţile şi manuscriptele şi să le încredinţezi pe acestea din urmă d-lui Densusianu, rugându-l a le tipări… Lângă el m-am învăţat a cunoaşte frumosul şi am iubit în el ştiinţa şi pe artistul desăvârşit… Inima mă doare scriindu-ţi aceste rânduri din urmă…”
Prin faptele sale de bravură, pecetluite cu jertfa supremă, poetul-sublocotenent Constantin Stoika îşi încrusta cu majuscule numele în cartea de aur a eroilor neamului. El lăsa însă posterităţii nu numai un nume de erou, ci şi o operă literară care rămâne în creaţia românească, dincolo de făgăduielile debutului, printre realizările efective.
Aşezându-l pe Constantin Stoika printre marii dispăruţi ai scrisului românesc în companiile dintre anii 1916-1917 – alături de poetul Mihail Săulescu – Paul Papadopol îşi exprima regretul că recunoştinţa posterităţii nu era pe măsura jertfei eroice şi că opera lui nu-şi găsise încă deplina valorificare, pentru a ocupa locul ce i se cuvenea în literatura română. „Totuşi, cu toate aceste realităţi şi întrezăriri, numele colegului meu de universitate, al studentului dornic de discuţii şi perseverent în ale sale, al literatorului fin şi generos, al patizanului devotat şi al adversarului neiertător continuă să rămână necunoscut, odată cu opera sa, multiplă, interesantă, nouă…”
Publicarea operei rămase de la Constantin Stoika constituia modelitatea cea mai firească de a-i cinsti memoria şi de a ţine treaz numele în conştiinţa publică. Se cuvine să menţionăm însă aici că viforul războiului fusese necruţător nu numai cu viaţa, ci şi cu lucrările poetului-erou. După cum arăta fratele său mai mare- Cezar Stoika- unele piese de teatru nefinisate („Floarea cimitirului”, „Azemia”, „Pentru o femeie”- aceasta din urmă inspirată din tragedia lui Dimitrie Anghel), poezii, strofe răzleţe, studii şi lucrări de critică literară, o antologie a traducerilor româneşti din poezia latină, aproape redactată – într-un cuvânt, tot arsenalul unui laborator literar- au fost răvăşite şi distruse, în locuinţa din Bucureşti a poetului, în timpul ocupaţiei germane.
Acest fapt a îngreunat şi mai mult acţiunea de valorificare a creaţiei literare a lui Constantin Stoika. Ceea ce se putea totuşi întreprinde, cu sorţi de izbândă, era alcătuirea unui volum omagial cuprinzând poeziile publicate de poet în periodicele vremii. Dar iată că, înainte apariţiei acestuia, avea să vadă lumina tiparului o lucrare inedită, unică în felul ei, atât prin modalitatea şi împrejurările în care a fost realizată, cât şi prin valoarea ei documentară şi literar – artistică: Jurnalul de război al ofiţerului.
Cuprinzând însemnările intime ale poetului-ostaş din primele luni ale războiului, din păcate şi ultimele din viaţa sa, scrise în transee, sub traiectoriile obtuzelor, fără intenţa de a face literatură, acest „jurnal” oferă cea mai veridică şi zguduitoare imagine a încleştărilor dramatice prin care au trecut, plini de însufleţire, ostaşii români din Transilvania, pentru ca apoi să se reîntoarcă îndureraţi pe poziţiile din Carpaţi. Sacrificându-şi puţinele clipe de răgaz, în pauzele dintre lupte, şi-a însemnat zi de zi, la începutul lapidar, apoi tot mai scrupulos, cu un spirit de observaţie demn de pana unui experimentat reporter de război, întâmplări, situaţii, impresii, gânduri. În fiecare pagină a modestului carnet de campanie cu scoarţe negre vibra inima plină de sensibilitate a poetului: „În pământul patriei, cu frumuseţi nesfârşite şi nesecate bogăţii, aici moartea mi se pare un ideal împlinit. Era ca şi cum aş fi adormit într-o grădină cu linişte, unde când privighetorile cântă cerul se deschide, vărsând lumina lui albastră în unde de odihnă.”
Fiind de fapt cea mai reuşită şi ultimă cerere a lui Constantin Stoika, ar fi interesant să ştim ce semnificaţie avea pentru poet Jurnalul. Câteva mărturisiri atestă cât de mult îl preţuia. Însemnările vorbesc despre misiunea sa ca ofiţer-patriot şi om de litere aflat în vâltoarea luptelor pentru cauza unui neam întreg. Într-o scrisoare trimisă profesorului Ovid Densusianu, la scurt timp după trecerea armatei române în Transilvania, se destăinuia: „Sunt în ajunul unor noi lupte. Am văzut cazuri de eroism pe care nu le-a pomenit nici o pagină din istoria lumii. Am nădejdi frumoase în sfârşitul cauzei noastre… Am început să însemnez câte ceva pe aici. Nu ştiu dacă voi avea fericirea să port condeiul pînă la sfârşit…” O lună mai târziu, în timpul grelelor încercări ale Regimentului 1 grăniceri în Carpaţi, continuând firul celor peste o sută de pagini ale însemnărilor, nota cu înfrigurare: „Cine a trecut prin pânza de gloanţe ştie câte sacrificii s-au făcut şi cât de mari sunt pierderile duşmane. Scriu aceste însemnări pe genunchi, sub traiectoriile obuzelor, în dansul ritmic al mitralierelor, neştiutor de ziua ce vine şi simt o voluptate necunoscută de nimeni. Creionul meu alunecă pe liniile unei ironii ce n-o bănuiam vreodată. Scriu în apropierea morţii. Pentru cine sufletul meu se ridică în valuri fierbinţi? Poate că mâine acest carnet va putrezi cu mine într-un şanţ, ori mâna vreunei brute va profana aceste mărturisiri, atât de sacre pentru mine. Cine ştie dacă soldatul meu îmi va supravieţui şi le-o duce acasă. Ar găsi acei care m-au iubit trăsăturile sufletului meu înainte de sfârşit. Mărturisesc că şi aceste linii le-am scris cu oarecare mâhnire. Simt că misiunea trupelor noastre din acest colţ de ţară va trece prin încercări tot mai amare – şi cine îmi poate spune cât timp ochii mei se vor lumina privind frumuseţea acestei ţări scumpe mie?”
Tainica presimţire a unui deznodământ tragic, izvorâtă din conştiinţa că împlinirea datoriei faţă de ţară putea presupune oricând sacrificiul suprem, l-a îndemnat să-şi încredinţeze carnetul cu însemnări zilnice soldatului. Anton Ilie, spre a-l da fratelui său, sublocotenentul Titus Stoika, rănit în luptele de la Jiu şi aflat într-un spital din Slatina. La 23 octombie, în timpul luptei înverşunate de pe înălţimea Spinul, poetul cădea eroic la datorie. Printr-o întâmplare fericită, acelaşi ostaş, Anton Ilie, revenind la Regimentul 1 grăniceri, a găsit lada de companie a ofiţerului poet, purtând-o apoi cu sine în retragere spre Moldova… Printre lucrurile aflate în ea, erau şi câteva file răzleţe conţinând rândurile aşternute pe hârtie în zilele dinaintea morţii. Ele reprezintă nu numai ultimele pagini ale unui adevărat poem despre bravura grănicerilor, scris în tranşee, ci şi o vibrantă mărturie de neclintită încredere în „izbânda de mîine”, încheiate cu îndemnnul însufleţitor către „cei care vor rămâne”: „Ca mâine vom fi mulţi dintre noi în odihna glorioasă a pământului. Cei care vor rămâne trebuie să rupă tăcerea ce se lasă aşa de repede peste cei ce nu mai sunt. Ţara în aceste clipe istorice are trebuinţă de asemenea amintiri sacre. Dacă toţi ne-am gândi cu iubire la morţii scumpi vom putea să ne împrospătăm puterile sufletelor încercate îndestul acum…”
Purtând cu sine, ca pe un talisman, prin tranşeele Mărăşeştilor, carnetul cu însemnări zilnice al poetului Constantin Stoika, fratele acestuia – sublocotenentul Titus Stoika – n-a avut posibilitatea să-l dea publicităţii până la terminarea războiului. Abia în 1921, în urma stăruinţelor sale, Ministerul de război a aprobat fondurile necesare tipăririi manuscrisului. Apariţia lui, sub titlul Însemnări din zilele de luptă , cu un cuvânt înainte de Ovid Densisianu constituia un binemeritat omagiu adus memoriei lui Constantin Stoika, de la a cărui moarte eroică se împlineau cinci ani. Volumul avea însă o semnificaţie mult mai mare, detaşându-se de toate scrierile de pînă atunci ale genului privind campania din 1916 a armatei române. Relevând „caracterul ieşit din comun” al Însemnărilor, autorul unei ample recenzii apărute în coloanele ziarului Izbânda, menţiona: „Însemnări din timpul războiului s-au scris şi se vor mai scrie încă şi le citim cu drag pe toate, chiar şi cele sccrise în stilul unor cronici ori procese verbale. Din punct de vedere al istoriei sunt toate de valoare nepreţuită. Însemnările lui Constantin Stoika întrec aceste cadre: cititorul găseşte în fiecare şir al lor aceeaşi sensibilitate de adevărat poet pe care a întâlnit-o în poeziile pe care le-a publicat înainte de război… Sunt pagini care înalţă pe om, îl ridică la înălţimea unor zile mari… Din fiecare pagină a volumului se desprinde dragostea neţărmuită de neam şi de ţară. Autorul cărţii a fost un erou ca eroii legendari ai trecutului… Ordinele lui din timpul campaniei nu au fost numai cele reglementare, ale unui ofiţer ce-şi făcea datoria, ci impulsurile sufleteşti ale unui om… care avea înaintea ochilor numai şi numai idealul măreţ pentru înfăptuirea căruia a pornit la luptă”.
Recenzate elogios în diverse ziare şi reviste ale vremii, Însemnările au rupt tăcerea ce se lăsase vremelnic peste numele poetului Constantin Stoika, oferind publicului larg posibilitatea de a-l cunoaşte mai bine nu numai ca erou al neamului, ci şi ca un virtuos mântuitor al condeiului. Apreciind cartea ca pe una dintre cele mai izbutite, Mihail Dragomirescu o considera „un model în care vibrarea vieţii se împreună cu vibrarea artei şi este cu atât mai preţioasă cu cât viaţa dintr-însa este un fior din însăşi viaţa neamului întreg”. La rândul său, Ovid Densusianu arăta că „în literatura noastră Însemnările din zilele de luptă ale lui Constantin T. Stoika sunt din acelea care vor rămâne prin remarcabile citaţii în care recunoaştem sufletul ostaşului-erou şi al scriitorului de mare talent. Prin conştiinciozitatea cu care au fost consemnate, prin simţul de care sunt însufleţite şi prin lirismul când stins când larg, cuprinzător, care se desprinde din ele, aceste pagini merită să fie cunoscute şi de ofiţeri şi de alţii, alături de tot ce s-a scris mai de seamă pentru marea epopee a neamului nostru”.
Publicat aşa cum a fost scris, Jurnalul şi-a păstrat peste ani prospeţimea, reuşind să transmită cititorului de astăzi fiorul ce învăluia tranşeele, să redea atmosfera întreagă, nefalsificată a frontului, făcându-l părtaş la emoţiile şi zbuciumul autorului, care a ştiut să fie erou între eroi, luptând până în ultimul ceas cu arma, dar şi cu pana, pentru realizarea aspiraţiilor de veacuri ale poporului nostru, pentru apărarea fiinţei sale naţionale.
Şapte ani după apariţia primei ediţii a Însemnărilor (în 1928), când se împlinea un deceniu de la actul istoric al unirii Transilvaniei cu România, fraţii Cezar şi Titus Stoika, având sprijinul profesorului universitar Ovid Densusianu, au publicat volumul Poezii, înmănunchind peste optzeci din cele mai reprezentative creaţii ale lui Constantin Stoika. Pe copertă, o liră cu coardele rupte se încrucişa cu o spadă Perpessicius a scris cu această ocazie o amplă cronică, mărturisind între altele: „Pe Constantin Stoika l-am cunoscut la universitate… Astăzi înţeleg…pentru ce se risipea cu atâta grabă într-o activitate excepţională la vârsta lui…Visurile lui, însă, cel puţin acelea pe care apucase să le mângâie şi să le înfiripe în viaţă, strălucesc şi astăzi în paginile albe, ca lespezi de marmură curată, pe care versurile lui sunt cea mai frumoasă inscripţie”.
Reeditarea în anul 1973, sub îngrijirea criticului literar D. Murăraşu, a volumului „Poezii”, apariţia în 1974 a biografiei poetului, la care se adaugă prezenta ediţie a Însemnărilor din zilele de luptă, în anul în care se împlinesc 85 de ani de la naşterea poetului şi se aniversează şase decenii de la memorabila bătălie de la Mărăşeşti, constituie cel mai frumos omagiu adus unui scriitor a cărui viaţă s-a încheiat în mod eroic la 24 de ani, lăsând posterităţii o operă ce depăşeşte prin valoarea ei roadele acestei vârste.

Contents


Warnin